marți, 7 decembrie 2010

Cauzele şi urmările duhovniceşti ale violenţei, după Sfinţii Părinţi

Cauzele violenţei sunt, până la un punct, comune cu cauzele răului, în general. Este celebră analiza pe care o face răului şi cauzelor sale Sfântul Maxim Mărturisitorul. În Răspunsurile către Talasie, el iterează, în capitolul întâi, cunoscuta sa definire a răului, care nu are subzistenţă prin fire proprie, ci este manifestarea lipsei binelui. 

Originea răului se află în „patima iubirii trupeşti de sine”, care „născocea mai multe moduri de producere a plăcerii”. Dar plăcerii astfel produse îi succede, în chip de neocolit, durerea. Totul devine atunci o fugă continuă de durere în plăceri păcătoase, a căror urmare este din nou durerea. Se naşte un lanţ dialectic vicios, care îl paralizează pe om în făptuirea celor bune şi de folos mântuirii lui. „Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor”, conchide Sfântul Părinte. Între aceste multe patimi făcătoare de stricăciune, Sfântul Maxim enumeră şi câteva din cele ce în mod necesar şi făţiş se însoţesc cu violenţa: tirania, injuria, pornirea de a maltrata, gelozia ş.a. Dar, desigur, mai toate patimile pe care le înşiră Sfântul Maxim sunt generatoare de violenţă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vede patimile şi ca urmare a tiraniei celui rău, care stăpâneşte prin înşelăciune. Această tiranie trebuie surpată cu mijloacele duhovniceşti adecvate.


„Diavolul, deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi, care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu”.

Petru Damaschin subliniază extraordinara responsabilitate a omului, de a fi un reprezentant al lui Dumnezeu, care nu poate abdica de la această condiţie fără a suferi urmări grave, răni grele în fiinţa sa.

Diavolul îşi depune sămânţa răului, asemeni insectelor care îşi depun ouăle în floare, pentru ca mai târziu fructul să fie stricat de viermele ce iese din ou:

„Tot binele pe care l-ar face omul, vicleanul voieşte să-l întineze şi spurce prin amestecarea seminţelor sale, de pildă a slavei deşarte, a părerii de sine, a cârtirii, sau altceva de felul acestora, ca binele să nu se facă numai pentru Dumnezeu, sau binele ce se face să nu se facă din râvnă”.

Cel stăpânit de diavol trebuie privit ca un bolnav care nu mai ştie ce îi face bine şi ce nu, din cauza „îngrămădirii sângelui la creier şi a aprigii fierbinţeli”. Ca atare, nu ia seama la sfaturile bune, înjură şi se mânie, dispreţuieşte pe sfinţi, întoarce toate lucrurile pe dos şi ajunge să-l tăgăduiască chiar şi pe Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei vede în comiterea de păcate o acţiune sinucigaşă:

„Nu e greşit, Paladie, a socoti că cei stăpâniţi de păcate sunt ca nişte ucigaşi ai sufletului propriu”.

Violenţa este urmarea a numeroase patimi care ajung să stăpânească pe om ca nişte tirani, robindu-l complet:

„Căci fiecare dintre patimile din noi se face un despot al celui robit şi, cucerind precum un tiran cetatea sufletului, chinuieşte pe cel pe care l-a supus chiar prin supuşii de odinioară ai acestuia, folosindu-se de gândurile noastre după plăcerea lui; la fel, mânia, frica, laşitatea, pomenirea răului, nepăsarea şi toate patimile potrivnice cugetate în noi sunt ca un şir de tirani şi de despoţi, care ţin sufletul robit sub stăpânirea lui”.

Mai toţi Părinţii filocalici (Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul, Grigorie Sinaitul etc.) văd trei căpetenii ale patimilor celor mai mari: „lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă”. Recunoaştem aici cele trei ispitiri cărora a fost supus Hristos de către diavol.(Matei 4, 3-10)

Ciocnirea dintre patimi şi virtuţi este deosebit de violentă, ea provocând în sufletul omului ceea ce Nicodim Aghioritul numea războiul nevăzut, având, deci, în mod clar, caracterul unui război.

Tot după Sfântul Maxim, două sunt cauzele apropiate principale ale tuturor manifestărilor violente: mânia şi iuţimea.

Sfântul Grigorie de Nyssa asociază mânia cu pofta, ca principale cauze care conduc pe om la manifestări violente. Prin ele se deschide poarta vrăjmaşului şi raţiunea omului cade sub călcâie. Pofta duce la desfrânare, iar mânia la ucidere.

Ischie Sinaitul vorbeşte şi despre cauzele fundamentale, despre patimile care conduc la orbirea minţii: iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea. De aici se nasc, spune el, toate manifestările violente: „iuţimea, mânia, războaiele, uciderile şi toată lista celorlalte rele”.

Într-adevăr, în ultimă instanţă, vom vedea în spatele oricărei manifestări de violenţă una din cauzele enumerate mai sus. Cumva, împreunate, ele dau setea de putere, cu toate implicaţiile ei.

Este ştiut că, cel mai adesea, orice faptă rea pleacă de la o anterioară plănuire mentală a ei. Cuviosul Talasie Libianul duce la o mare detaliere analiza acestui mecanism. El arată că: „Pricina gândurilor netrebnice este deprinderea rea, care se naşte din slavă deşartă, din mândrie şi îngâmfare. Slujesc celor spuse înainte: pizma, cearta, mânia, întristarea şi ţinerea de minte a răului”.

Isichie Sinaitul se referă şi la faptul că izvorul prim al oricărei manifestări păcătoase este întunecarea minţii, datorită însoţirii ei cu cugetări pătimaşe şi cu o preocupare excesivă pentru trup. Urmarea este fie o trăire în desfrânare trupească, fie o asceză necontrolată şi absurdă, ambele generatoare de violenţe.

Diavolul, cunoscând rolul conducător al minţii în povârnirea omului spre tot răul, îşi trimite săgeţile veninoase tocmai în această direcţie, cum ne spune Sfântul Filotei Sinaitul, prin „gânduri de bănuieli, de pizmă, de vrajbă, de ceartă, de viclenie, de slavă deşartă, făcând-o să părăsească rolul de stăpânitoare şi să predea iuţimii frânele, lăsând-o fără cârmaci”.

Acelaşi lucru îl susţine şi Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau turbură pe cea irascibilă (raţiunea), sau întunecă pe cea raţională”.

Mintea este orbită, iuţimea e tulburată şi manifestările violente apar ca o consecinţă logică.

În nici un caz nu se poate face afirmaţia că cei care au un caracter violent şi turbulent n-ar avea nici o vină, deoarece aşa i-ar fi făcut Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare condamnă o astfel de atitudine, ca fiind „ereticească şi hulitoare şi nepioasă”, un pretext nejustificat şi neîntemeiat, pe care şi-l poate aduce sufletul pentru făptuirea de păcate. Pentru acest gen de abatere, există două feluri de a ieşi. Una pozitivă, aceea ca omul „să se îndrepteze”. A doua soluţie, mai puţin fericită, necesar de aplicat în cazul în care prima soluţie eşuează, este aceea de-a scoate pe cel ce stăruie în violenţă din mijlocul comunităţii ecleziale, pentru ca el să nu conducă cumva la căderea fraţilor săi.

Sfântul Grigorie Sinaitul încadrează mânia printre patimile sufleteşti, alături de cele ale poftei şi ale raţiunii. Tot el detaliază patimile provenite din iuţime: „mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică (vărsarea năprasnică a fierii), cutezanţa semeaţă, înfumurarea, trufia şi celelalte”.

Din lungile liste pe care Grigorie Sinaitul le dă pentru diferitele categorii de patimi, se observă că patimi generatoare de violenţă se află atât printre cele considerate trupeşti, cât şi printre cele ale „părţii raţionale”.

Sfinţii Părinţi acceptă, totuşi, şi un fel bun de mânie. Omul poate şi are dreptul să se mânie, dar numai în mod raţional. Sfântul Vasile cel Mare compară mânia cu un cuţit, cuţit care poate fi mânuit atât de ucigaş, cât şi de chirurgul binefăcător.

„Aşa încât, spune acelaşi autor, este posibil ca şi cel blând să se indigneze, aşa cum hotărăşte raţiunea şi să nu distrugă virtutea blândeţii. Căci, ca să rămână cineva inflexibil sau să nu se indigneze, aşa cum este logic, nu însemnează blândeţe, ci inactivitatea naturii”.

Dar înaintea lui Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Casian spusese acelaşi lucru, şi anume că mânia nu este vătămătoare dacă ne mâniem împotriva celor ce păcătuiesc, de vreme ce se spune că Dumnezeu Însuşi Se mânie. Dar numai câteva sunt modurile permise creştinului de a se mânia. În primul rând, împotriva „pornirilor ticăloase ale inimii noastre”, apoi împotriva mâniei însăşi. Sfântul Ioan Casian pune în evidenţă această posibilitate de a învinge mânia prin mânie, necesitatea, la un moment dat, de a te mânia împotriva ta însăţi, „împotriva îmboldirilor ticăloase ce se stârnesc în noi”. Cum spunea altădată Psalmistul: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Psalmul 4, 5). Căci mânia, spune acelaşi Ioan Casian, „s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem împotriva aproapelui”.

În aceeaşi linie, Isaia Pustnicul ajunge la gândul că „este în firea minţii mânia împotriva patimilor”, căci fără această mânie nu ar putea lupta „împotriva tuturor celor semănate de vrăjmaşul”. De aceea, mânia este baza de unde porneşte creştinul lupta.

Isaia Pustnicul consideră, la rândul lui, că „mânia cea după fire” este cea care poate să se împotrivească oricărui atac încercat de vrăjmaşul şi că acest fel de mânie e propriu minţii, ca de altfel şi „ura cea contrară răului”. Fără mânie, spune Sfântul Părinte, „nu e nici curăţie în om”, căci prin ea „se luptă împotriva seminţelor semănate de puteri înşelătoare în trup”.

Păcatul omului este acela că „a mutat mânia sa spre aproapele pentru toate cele neînţelepte şi nefolositoare”. La fel şi ura omenească trebuie să fie contra duşmăniei, iar nu „spre a urî pe aproapele şi a ne scârbi de el”. Cum remarcă părintele Dumitru Stăniloae, revine minţii, raţiunii umane, să îndrepte mânia, care aparţine firii sale, spre cele de folos duhovnicesc, iar nu spre pierzarea sa. Dispreţul faţă de ceilalţi, înţeparea lor şi îndreptăţirea noastră înseamnă, în ultimă instanţă, dispreţuirea lui Dumnezeu.

Dar mânia cea bună pare să fie o armă numai pentru cei căliţi în lupta cu patimile, deoarece un ucenic al Sfântului Vasile cel Mare, Evagrie Ponticul sau Monahul, care, după ce arată că „scopul dracilor e ajutat foarte mult de mânia noastră, când se mişcă împotriva firii”, fapt pentru care ei „toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte”, ne sfătuieşte că „nu trebuie să o întărâtăm nici pentru lucruri drepte, nici pentru lucruri nedrepte, ca să nu dăm chiar noi sabie primejdioasă în mâna vrăjmaşului, ceea ce ştiu că fac mulţi şi mai mult decât trebuie, aprinzându-se pentru motive neînsemnate”.

Ceea ce vrea să spună că dintr-o mânie nejustificată, cel neexperimentat duhovniceşte poate lesne cădea, prin exagerare, într-o mânie nedreaptă, provocatoare de păcate. Şi mai există un pericol, acela ca cel fără deosebirea duhurilor să creadă că are o mânie bună şi de fapt să se afle în manifestarea unei mânii păcătoase: „Dar uneori mânia aceasta. (cea bună n.n.) e imitată de dracul mâniei”. Şi Ioan Casian propune o soluţie duhovnicească:

Iar leacul desăvârşit al acestei boale acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se mai află întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar, la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii”.

Mânia, atunci când duce la întunecarea raţiunii, şi, cel mai adesea, aşa se petrece, reprezintă o piedică evidentă în realizarea asemănării cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Casian vorbeşte chiar de neagra mânie, şi aduce în sprijinul argumentaţiei sale versetul din Evanghelia lui Matei 5, 22, care spune: „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă”. Mânia vine adesea din proasta însoţire şi din lipsa de răbdare. Mânia are ceva sălbatic în manifestare, se aseamănă neamurilor de şerpi veninoşi şi de fiare care sunt primejdioase chiar şi când stau retrase în vizuină. Mânia ne împiedică comunicarea cu Dumnezeu, jertfa noastră nu este primită dacă nu suntem cu adevărat împăcaţi cu toată lumea. (Matei 5, 23-24)

Şi Marcu Ascetul vede în mânie o patimă neraţională, „care pustieşte, zăpăceşte şi întunecă tot sufletul, şi-l arată pe om asemenea fiarelor în vremea mişcării şi lucrării ei”. După acest Părinte, mânia se sprijină îndeosebi pe mândrie.

Un tablou realist, complet şi deosebit de detaliat al efectelor nefaste şi distrugătoare produse în om de mânie, îl face Sfântul Grigorie de Nyssa:

„Căci precum un cuvânt, sau o faptă, sau o bănuială din cele urâte mişcă această boală şi înfierbântă sângele din jurul inimii şi stârneşte sufletul spre răzbunare, aşa cum poveştile prefac firea, prin vreo băutură vrăjită, în chipuri de animale, la fel se poate vedea câte un om prefăcut dintr-o dată, din mânie, în porc, sau câine, sau panteră, sau altă fiară de felul acesta. Îi vezi ochii însângeraţi, părul răscolit şi tremurând, glasul aspru, rostind vorbe mânioase, limba dezlănţuită de patimă nemaiputând rosti desluşit cuvintele, nici reţine balele ce-i ies îmbelşugat din gură din pricina patimii, ci scuipând greţos spuma odată cu cuvintele; aşa sunt mâinile, aşa picioarele, aşa toată starea trupului, fiecare mădular întipărindu-se de patimă”.

După cum se vede, trupul însoţeşte îndeaproape sufletul în patima mâniei şi în toate păcatele care-i urmează.

Mânia şi ţinerea de minte a răului fac să-şi piardă puterea orice eforturi ascetice:

„Cel ce se mânie şi ţine minte răul, oricât ar iubi rugăciunea, nu este afară de învinuire”.

La Sfântul Ioan Casian, unul dintre analiştii cei mai fini ai păcatului mâniei, se vorbeşte nu numai despre „mânia cea cu lucrul, ci şi de cea din cuget”, care trebuie şi ea înfrântă:

„Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseşte a-ţi curăţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui”.

Cât priveşte iuţimea, despre care amintea Sfântul Maxim, Cuviosul Nichita Stithatul arată că şi ea poate fi folosită fie în scopuri benefice, fie în scopuri malefice, aducând roade pe măsură:

„Iuţimea, pofta şi cugetarea minţii, dacă stau în ele înseşi şi se mişcă potrivit cu firea, fac omul întreg şi în chipul lui Dumnezeu, încât acesta se mişcă în chip sănătos şi neabătut nicidecum de la temelia firească. Dar dacă se abat, contrar firii, de la ceea ce se cuvine şi se clintesc de la fire, îl vădesc ca pe o fiară cu multe feţe, cum s-a zis, şi alcătuită din multe laturi potrivnice între ele”. În cazul din urmă, iuţimea care „este la hotarul dintre poftă şi puterea raţională a sufletului”, abătându-se „spre cele potrivnice firii”, îl face pe om dobitocesc, sălbatic şi drăcesc.

Acelaşi lucru îl aflăm şi în Scrisorile duhovniceşti ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan:

„Frate, este o iuţime de la fire şi una contrară firii. Cea de la fire se luptă ca să nu se împlinească voile poftei. Aceasta nu are nevoie de leacuri, căci este o iuţime tămăduitoare. Cea contrară firii se luptă când sunt împiedicate voile poftei să se îndeplinească. Aceasta are nevoie de leacuri mai multe pe seama poftei”.

În iuţime îşi au originea patimile furioase.

Întristarea cea rea, cea potrivnică, duh viclean, care „tăbăreşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime”, poate conduce şi ea la unele manifestări cu aspect violent, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt.

Cuviosul Nichita Stithatul consideră chiar că întristarea „care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice[...] li se face adeseori chiar pricină de moarte”.

Violenţa îşi începe existenţa, după Sfântul Simeon Noul Teolog, în raţiunea umană abandonată patimilor de tot felul: „Iar când iuţimea sau mânia sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie şi lupte între şerpi şi certuri ca la judecată cu duşmanii. Când, în sfârşit, raţiunea lui se înalţă prin trufie şi mândrie, îşi închipuie răpiri înaripate în aer, şederi şi domnii pe tronuri înalte, păşiri înaintea poporului în fruntea unora care luptă”.

Idolatria şi panteismul reprezintă o violenţă împotriva Făcătorului a toate. Acelaşi lucru îl susţinuse mai înainte şi Sfântul Atanasie: „Odinioară, închinându-se la idoli, elinii şi barbarii se războiau între ei şi erau cruzi cu cei de un neam şi nu se afla cineva care să umble pe pământ, sau să străbată marea, fără să-şi înarmeze mâna cu suliţa, din pricina luptei neîmpăcate dintre ei”.

Hulirea constituie şi ea, fără îndoială, o violenţă împotriva lui Dumnezeu. Cuviosul Nichita Stithatul consideră că e o „patimă cumplită şi greu de biruit”, avându-şi izvoarele în „cugetul trufaş al satanei”. Ea ne cuprinde fără să ne dăm seama, din cauza neatenţiei noastre duhovniceşti.

Hula vine din amăgire şi are drept urmare frica.

Dar chiar şi bănuiala constituie, într-un fel, o violenţă împotriva aproapelui şi te poate duce la trecerea la păcatul cu fapta şi la osândire.

„Dar orice păcat, pe lângă că poate conduce la manifestări violente faţă de aproapele, constituie o primă violenţă faţă de sufletul persoanei care urmează să-l comită şi care îl şi comite. Astfel, dracul curviei se face «bici şi ciomag» chiar celor desăvârşiţi”.

În general, în tot ceea ce este generator de violenţă trebuie văzută o împotrivire a omului la Duhul Sfânt şi la roadele pe care El le aduce, şi preferinţa pentru roadele duhului potrivnic, între care se află şi ura, răutatea, mânia, pizma, beţia, bârfirea, osândirea etc.

Interesant este faptul pe care ni-l descoperă Sfântul Grigorie Sinaitul, şi anume că dracii „au deprinderea patimilor, ca o pricină a formării de chipuri (idoli) în mintea noastră”, ei înşişi îmbrăcând şi preschimbându-se în felurite chipuri. Astfel, dracii mâniei se schimbă uneori în păgâni, alteori în lei; cei ai vicleniei uneori în şerpi, alteori în năpârci, iar alteori în vulpi; cei ai îndrăznelii în câini etc.

Sfântul Grigorie Sinaitul încearcă să răspundă şi unei întrebări apăsătoare: de ce omul, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, raţional şi înţelegător, ajunge să se comporte „dobitocesc şi nesimţitor şi aproape fără minte, prin plăcerile lumii materiale nemaicunoscând pe Dumnezeu”.

Toate acestea provin, pe de o parte, din obişnuirea firii şi deprinderea ei cu cele ce nu sunt ale lui Dumnezeu, ceea ce a dus la alterarea ei, iar, pe de altă parte lucrarea incorectă a liberei alegeri. Din aceste motive unele duhuri devin „mânioase şi răzbunătoare, ca nişte fiare mâncătoare de trupuri”.

Se poate vorbi, în anumite cazuri, şi de o agresare a sufletului din partea trupului. Căderea sub stăpânirea patimilor trupeşti conduce la iubire de sine, trăirea pentru plăceri şi complacerea în slavă deşartă. De aici, pizmă, invidie, bârfă etc.

Sfântul Chiril al Alexandriei vede şi el o conlucrare a sufletului cu trupul în căderea omului:

„Trupul cel din pământ s-a îmbolnăvit în sine din legea păcatului, iar mintea omenească e uşor împinsă să încline pre cele rele din tinereţe, după cum s-a scris”.(Facerea 8, 21)

Conlucrarea întru păcat este nefastă, sporindu-i gravitatea;

„Întinăciunea în noi e îndoită, a trupului şi a sufletului. Trupul e întinat de patimile urâte şi necuviincioase ale lui, iar sufletul şi mintea, înainte de toate, de abaterea de la corectitudinea dogmatică spre cele rele şi de alterarea credinţei sănătoase”.

Erezia este considerată, după cum se observă, drept o desfrânare a sufletului.

Este extraordinară această fineţe duhovnicească a Părinţilor, care sesizează sursele de violenţă chiar şi în acte aparent evlavioase:

„Iubirea cuiva să cerceteze Scriptura din curiozitate, naşte duşmănie şi ceartă”.

Oare nu recunoaştem în observaţia lui Avva Isaia manifestările violente pe care le vedem astăzi la diverse culte neoprotestante, care umblă în mod agresiv cu Biblia în mână, interpretând-o tendenţios?

Violenţa provine dintr-o întunecare a sufletului, care se produce, la rândul ei, prin patru lucruri: „prin urârea aproapelui, prin dispreţuirea şi pizmuirea lui, prin iubirea împrăştierii”.

Iar mânia sporeşte şi ea tot prin patru lucruri: „prin darea şi luarea uşoară, prin impunerea voii tale, prin voinţa de-a învăţa pe alţii şi prin a se socoti pe sine înţelept”.

Recunoaştem aici multe din sursele violenţei, atât la nivel personal, cât şi la nivel social: raportarea orgolioasă şi invidioasă la aproape şi la cele ce-i aparţin, iubirea de avuţie, de slavă deşartă, de glorie, de poziţii sociale sau politice înalte. Având în noi ură şi duşmănie, nu putem plăcea lui Dumnezeu, căci acestea ne împiedică să ne pocăim.

Violenţa ne apare nu o dată ca o ieşire din minţi. E un întreg lanţ de căderi succesive dintr-un păcat în altul, care conduce aici:

„Mândriei îi urmează amăgirea; amăgirii, hulirea; hulirii frica; fricii tremurarea; iar tremurării, ieşirea din minţi (nebunia)”.

Este vorba de amăgirea care vine omului prin năluciri.

De aceea, Sfântul Dionisie Areopagitul dă imperativ acest sfat destinatarului uneia din epistolele sale: „pune stavilă după valoarea lor poftei, mâniei şi raţiunii”.

El arată că şi Mântuitorul i-a respins pe Apostoli atunci când aceştia nu erau cuprinşi de duhul blândeţii şi al bunătăţii.

O inimă aspră faţă de aproapele său arată un om care este încă departe de Dumnezeu. Toate acestea se manifestă în mod violent prin nedreptatea care se înfăptuieşte asupra celor din preajmă: „Căci cei care încep să nedreptăţească pe cineva sau, dimpotrivă, să aducă servicii cuiva, nu înfăptuiesc pe deplin ceea ce ar voi, ci îşi adună ori răutatea, ori cele bune, şi va dobândi de-acum înainte deplinătatea, fie a virtuţilor dumnezeieşti, fie a patimilor sălbatice”.

Nu există altă cale în făptuirea omului: ori cele bune, ori cele rele, ori virtuţile, ori patimile, ori calea îngerilor buni, ori căderea din pacea lui Dumnezeu şi însoţirea cu diavolii ca pradă a lor.

O formă de violenţă, aparent mai uşoară, dar ruşinoasă şi necuviincioasă, o constituie vorbirea de rău şi luarea în râs a altora. Dracul defăimării pierde sufletele celor care-l primesc.

Sfântul Dionisie Areopagitul mustră şi deplânge pe monahul Demofil, într-o epistolă, pentru faptul de a se fi arătat „lipsit de omenie faţă de semenul pe care-l numeşti nelegiuit şi spurcat”.

Tot aşa şi iubirea de ceartă, care strică toată zidirea şi întunecă sufletul. Duhul de ceartă este periculos, pentru că prost folosit poate sminti pe celălalt, dacă este mai puţin matur duhovniceşte, până la a-i periclita credinţa: „Deci, când se sminteşte cineva de certurile de cuvinte ale unora, şi sufletul care a pătimit aceasta leapădă credinţa şi cunoştinţa pe care o poartă ca o sarcină şi o are aşezată ca pe o comoară înăuntrul minţii”.

Sigur că există şi o ceartă acceptată: „Sunt multe mărturii că certarea spre îndreptare este bună şi minunată”.

A ţine cu orice preţ să-ţi impui voinţa proprie conduce la a nu fi în pace cu credincioşii, deoarece aduce după sine nepăsare şi mânie şi aprinderea faţă de frate.

Dar, oare care dintre patimile pe care le enumeră Avva Isaia drept ramuri ale răutăţii („desfrânarea, pofta, iubirea de arginţi, vorbirea împotrivă, mânia, pizma, slava deşartă, trufia, neînfrânarea, împodobirea trupului, împrăştierea, lenevia, cuvintele glumeţe, privirea cu neruşinare, iubirea de-a se lărgi, inconştienţa, neluarea în seamă a judecăţii lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui, minciuna împotriva aproapelui, voinţa de a plăcea oamenilor, mărturia mincinoasă, cunoaşterea mincinoasă, voinţa de-a învăţa pe alţii, de-a iubi trebuinţa lumii, lipsa de curaj, incapacitatea de-a suporta ura aproapelui, neputinţa de-a suporta critica, iubirea slavei de la oameni mai mult decât slava lui Dumnezeu, voinţa de a-şi arăta lucrarea spre a fi slăvit de oameni, iubirea mâncărilor plăcute, dorinţa iubirii pentru satisfacerea patimilor trupului, sminteala de-a nu fi preţuit, dorinţa de-a fi lăudat pentru cunoştinţă, de-a aţâţa pe alţii, de a-ţi afirma propria voinţă, de a te socoti pe tine cuminte şi bun, de-a vedea pe frate ca prost şi a-l dispreţui”) nu sunt, până la urmă, într-o măsură mai mică sau mai mare, direct sau indirect, provocatoare de violenţă? Parcă nici unul dintre Părinţi nu dă o listă mai detaliată a păcatelor provocatoare de violenţă.

O parte dintre patimile de mai sus le aflăm înşiruite şi la Sfântul Isaac Sirul:

„Pofta bogăţiei, adică de a aduna nişte lucruri, desfătarea trupului.(prin mâncare), după care vine patima împreunării, patima dornică de cinstire, din care izvorăşte pizma, voinţa de a avea o conducere, fala pentru dregătoria stăpânirii, împodobirea şi luxul, slava omenească, care este pricina ţinerii de minte a răului, frica trupului”.

Impostura este şi ea, până la urmă, generatoare de violenţă. La început sminteşte. Apoi, pentru a-şi proteja postul, va produce violenţe cu care să-şi îndepărteze prezumtivii concurenţi. Acest lucru este cu atât mai mult valabil în cele bisericeşti. Nu se cuvine a chivernisi cele ale Bisericii acela care nu a reuşit să se chivernisească pe sine sau familia sa şi, mai ales, să pună mai întâi ordine în familia sa. După cum nu se cuvine a se amesteca în rezolvarea treburilor bisericeşti destinate unor anumite trepte ierarhice acela care nu are atribuţii în acest sens.

O purtare peste măsură de agresivă poate scoate din minţi chiar şi pe cel care a ajuns să practice blândeţea şi răbdarea: „Dacă cineva îngrămădeşte asupra celui ce se deprinde în blândeţe şi răbdare, supărări şi ocări şi cele prin care se stârnesc mâniile, dacă aceasta o face cu măsură, acela le va răbda şi le va purta cu vitejie şi-şi va face din aceasta un mijloc de întărire în blândeţe şi în nemânie. Dar dacă cineva întrece-va măsura şi va trece dincolo de graniţele a ceea ce poate răbda acela, nu e nici o mirare, de va obosi virtutea aceluia şi o va slăbi în scurtă vreme”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu