marți, 7 decembrie 2010

Remediile contra violenţei la Sfinţii Părinţi

Sfinţii Părinţi nu se mulţumesc să facă numai o analiză a cauzelor manifestărilor violente, ci se apleacă cu osebire asupra căilor de prevenire şi a celor de anihilare a răului.

În general, la Sfinţii Părinţi, totul se joacă între lepădarea de patimi (de păcate) şi însuşirea. (practicarea) virtuţilor. Una dintre problemele cele mai delicate şi mai importante pentru om este ceea ce în limbajul patristic se numeşte punerea unui început bun, adică decizia şi hotărârea de a porni urcuşul duhovnicesc. Şi imediat în continuare se pune şi problema felului în care să pornească la acest drum care nu are sfârşit. Sigur, Părinţii ne dau principiul general al acestui început, precum şi ţinta finală a drumului, ca stare duhovnicească:

„Iar semnul fricii dintâi stă în a urî păcatul şi a ne mânia pe păcat, ca nişte răniţi de fiară. Iar al celei desăvârşite, în a iubi virtutea şi a ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbăcios”.

Oamenii trebuie să ţină cont de faptul că, fiind meniţi să trăiască în societate, trebuie să tindă să devină în toate o obşte frăţească, la a cărei temelie să fie puse: „simplitatea, nevinovăţia, dragostea întreolaltă, bucuria şi smerenia, ca nu cumva înălţându-ne sau cârtind unii împotriva altora să ne dovedim osteneala fără folos”.

Principala cale de veştejire a pornirilor violente este aceea a ascezei.

„Păcatul învechit cere nevoinţă (asceză) îndelungată. Căci obişnuinţa învârtoşată nu poate fi clintită din loc dintr-o dată”, ne spune Cuviosul Talasie Libianul sau Africanul.

Pentru deprinderea şi practicarea ascezei, Biserica oferă o gamă întreagă de mijloace, de la post şi rugăciune, până la desfăşurarea diferitor activităţi jertfelnice în slujirea aproapelui.

Pe o treaptă mai joasă a credinţei omul trece la făptuirea binelui din teamă de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul redă foarte exact lanţul logic al acestui tip de făptuire:

„Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri, se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi, rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile, va avea nădejde în Dumnezeu; iar nădejdea în Dumnezeu, desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu”.

Cum se va vedea şi în continuare, oricare ar fi calea urmată, oricare ar fi structura intimă şi pregătirea persoanei aflate pe drumul ascetic spre Dumnezeu, până la urmă ea trebuie să ajungă la iubire.

Dacă, aşa cum am văzut, mânia este o cauză care conduce la manifestări violente, este normal ca să se fi căutat modalităţile de stăpânire a acesteia. Sfântul Vasile cel Mare, în a 29-a regulă mică, arată că pentru ca să nu te mânii trebuie să vezi totdeauna în cuget pe Dumnezeu, Care veghează totul şi pe Domnul că este pretutindeni de faţă. Cu alte cuvinte, ajungerea la comuniunea harică cu Dumnezeu, stare care conduce la o prezenţă reală a lui Hristos în credincios. Dumnezeu este prezent pretutindenea prin energiile Sale necreate şi prin lucrările Sale, dar această experienţă obiectivă, trebuie să fie împropiată de om, trebuie să capete şi aspect subiectiv, prin libera participare a omului la comunicarea cu Dumnezeu. Un astfel de om nu va mai găsi în gesturile şi în cuvintele aproapelui motive de mânie, ci motive de „milă şi de împreunăcompătimire”.

Calea care poate împiedica căderea în violenţă este, deci, în primul rând asceza. Ascetul, spune Sfântul Vasile cel Mare, „trebuie să fie îndeosebi plin de bunătate”.

Astăzi se vorbeşte mult despre toleranţă şi intoleranţă. Sfântul Vasile cel Mare este de părere că toleranţa urmează blândeţii, „pentru că blândeţea este mama toleranţei”, iar materia blândeţii este bunătatea.

Comentând fericirea celor blânzi (Matei 5, 5), arată că această virtute este cea mai eficace în combaterea mâniei. Dar blândeţea nu este numai o calitate înnăscută, ci ea ţine şi de raţiunea omului. Raţiunea trebuie să reţină „ca un frâu pornirile” şi să nu lase „sufletul să fie dus în neorânduială”, în stricarea rânduielii fireşti puse de Dumnezeu.

Şi iată o cale care conduce la blândeţe, şi mai departe:

„a stărui în deprinderea adâncă a smeritei cugetări, după a cărei dobândire mânia nu va mai avea nici o intrare în suflet. Iar unde lipseşte mânia, a biruit viaţa paşnică şi liniştită, care nu e altceva decât blândeţea, al cărei sfârşit este fericirea şi moştenirea pământului ceresc, în Hristos Iisus”.

În alt loc, într-o epistolă ascetică „despre desăvârşirea vieţii monahilor (creştinilor)”, Sfântul Vasile cuprinde o mulţime de sfaturi în vederea unei comportări care să veştejească orice început de manifestare violentă. Astfel, creştinul nu trebuie să defăimeze (Tit 3,2), nici să batjocorească (1 Timotei 1, 13), nici să se certe (2 Timotei 2, 24), să se răzbune singur (Romani 12, 17), să răsplătească răul cu rău (Romani 12, 17), nici să se mânie (Matei 5, 22)”.

După cum se vede, tot ceea ce recomandă Sfântul Vasile are o bază scripturistică. Dar, pentru a ajunge la împlinirea celor de mai sus, este nevoie de răbdare, chiar de îndelungă răbdare.(Iacov 5, 8) Şi nu numai atâta. Se cere creştinului nu numai să fie el lipsit de violenţă, dar să fie şi un factor activ în dezamorsarea violenţei la cei din jurul său, mustrându-i după cuviinţă, fără răutate. De altfel, Sfântul Vasile se ocupă detaliat de gesturile şi atitudinile a căror manifestare s-ar putea dovedi violentă.

Mai înainte să se producă, de multe ori, violenţele se nasc şi se coc în minte, se constituie chiar într-un proiect de punere în aplicare. De aceea, Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, sfătuieşte: „Leapădă gândurile păcătoase şi nu le lăsa să umble şi să zăbovească în inima ta. Căci zăbovirea gândurilor pătimaşe dă viaţă patimilor şi omoară mintea.[...] Ele tulbură şi supără sufletul, având drepturi asupra lui din pricina înfrângerii pe care a suferit-o voia noastră liberă. Drept aceea trebuie să le ţintuim la stâlp prin mărturisire; căci biruite, gândurile rele fug”.

Curăţenia gândurilor, păstrată prin participarea la Tainele Bisericii, poate feri de săvârşirea violenţelor.

Sfântul Atanasie cel Mare arată şi el că pentru a scăpa de păcate trebuie să-ţi laşi inima străpunsă de învăţătura lui Hristos: „Dar când s-au mutat la învăţătura lui Hristos, cugetarea li s-a străpuns cu adevărat în chip minunat, încât au lepădat cruzimea şi nu se mai gândesc la lupte, ci în toate s-au făcut paşnici şi plini de dorinţă de prietenie”.

Transformarea omului care se lasă pătruns de Dumnezeu este totală, atinge fiinţa lui ultimă şi-i schimbă întreg comportamentul social.

A nu te lăsa în voia simţurilor tale iubitoare de plăceri reprezintă o altă cale de evitare a violenţelor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru „gândurile împătimite de plăcere”. Ieşirea din poftirea celor pământeşti se face prin rugăciunea neîncetată şi curată.

Calist Catafygiotul arată în chip foarte concis şi foarte clar patimile care conduc la violenţe, precum şi virtuţile cu care trebuie să se înarmeze creştinul pentru a lupta împotriva acelora: „Trei lucruri lăuntrice trebuie să aibă sufletul în vedere pe treapta înfăptuirii: puterea raţiunii, mânia şi pofta; şi trei din afară: dorinţa de slavă, de plăcere şi de mai mult. Aceste două treimi le tămăduieşte sufletul privind la petrecerea lui Iisus Hristos în trup, prin cele patru virtuţi generale, adică prin înţelepciune, dreptate, cumpătare şi bărbăţie, şi cu harul Domnului Iisus”.

Pentru ca omul să-şi găsească pacea interioară, pace pe care apoi să o reverse şi în afara lui, Diadoh al Foticeii crede că este necesar ca sufletul să ajungă la „cunoştinţa de sine”, care produce o oarecare ardoare şi o sfială iubitoare de Dumnezeu”. Netulburat de grijile vieţii, sufletul omului „caută cu măsură pe Dumnezeul păcii”.

Marcu Ascetul recomandă omului care vrea să iasă de sub imperiul mâniei aducătoare de violenţă să aibă în inimă neîncetat smerenia Domnului.

La rândul lui, Evagrie Ponticul recomandă, pentru evitarea mâniei care conduce la violenţă, dezlipirea sufletului de dorirea celor trecătoare: „Căci spune-mi, de ce te prinzi grăbit la harţă, dacă dispreţuieşti bucatele, banii şi slava?”.

Câinele turbat al mâniei poate fi legat de blândeţe. Apar la Evagrie şi celelalte mijloace ascetice:

„Prin milostenie tămăduieşte mânia, prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu postul veştejeşte pofta”.

Pentru a evita violenţele, omul trebuie să lupte cu cele două surse ale ei, pofta şi mânia, „pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii”.

Isaia Pustnicul, după ce constată că „mânia a intrat în toată lumea în zilele noastre”, ne dă acest leac imediat:

„Nimic din ce auziţi să nu vă tulbure, ci ziceţi în inima voastră: Ce sunt acestea faţă de locul în care vom intra pentru păcatele noastre?”.

Dacă omul este cu atenţia trează spre păcatele sale, spre a şi le plânge, nu mai are pornire spre acte de violenţă faţă de cei de lângă el, oricât l-ar necăji aceştia.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că „pentru mânie şi întristare, dispreţuieşte slava, necinstea şi lucrurile materiale. Iar pentru ţinerea de minte a răului (şi ea provocatoare de manifestări violente n.n.), roagă-te pentru cel ce te-a supărat şi te va izbăvi”.

De multe ori, violenţele apar ca răspuns precipitat la alte violenţe. De aceea Sfântul Maxim recomandă:

„Când vei fi ocărât de cineva sau dispreţuit în vreo privinţă oarecare, fii cu luare-aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva, despărţindu-te de dragoste din pricina supărării, să te aşezi în ţinutul urii”.

Dar mânia este foarte adesea rodul urii, al lipsei de iubire faţă de aproape. De aceea, Sfântul Maxim spune:

„Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni”.

Ca să nu urăşti, trebuie în toate situaţiile să judeci faptele şi cauzele lor, iar nu omul care îţi face rău. În orice caz, mesajul evanghelic constă, între altele, în abolirea oricărui fel de ură între semeni. Soluţia depărtării de violenţă constă mai degrabă în a te ruga, pentru cel ce te defaimă, cu cât mai mult suflet.

Iuţimea, o altă sursă de violenţă, poate fi liniştită şi îmblânzită prin bărbăţie şi milă, după cum spune Sfântul Grigorie Sinaitul:

„Cea dintâi înfrânge pe cei ce o războiesc de afară, iar cea de a doua, pe cei ce o războiesc din lăuntru”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne redă, în legătură cu îmblânzirea iuţimii, în Cuvântul ascetic, această convorbire dintre un frate şi duhovnicul său: „Şi a zis fratele: Rogu-te, părinte, să mă înveţi cum îmblânzeşte iubirea iuţimea? Şi răspunse bătrânul: Fiindcă are puterea să se milostivească şi să se facă bine aproapelui şi să fie cu îndelungă răbdare faţă de el şi să îndure cele ce îi vin de la el, cum am spus adeseori. Avându-le, prin urmare, iubirea pe acestea, îmblânzeşte iuţimea celui ce a dobândit-o”.

Şi fratele continuă: „Dar, rogu-te, părinte, spune-mi ce înseamnă a avea îndelungă răbdare? Şi a răspuns bătrânul: A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător la Dumnezeu”.

În alt loc tot Sfântul Maxim ne spune: „Blândeţea păzeşte iuţimea netulburată, iar smerenia slobozeşte mintea de fumul mândriei şi de slava deşartă”.

Mânia şi iuţimea nu se pot stinge decât prin iubire şi prin nejudecarea celuilalt cu măsură strâmbă:

„Deci socotim că e un rod şi o dovadă a iubirii de fraţi să se taie iuţimea şi să se oprească mânia, apoi să se măsoare pedepsele cu greşelile fiecăruia şi să se rostească de către noi judecăţi cu totul fără pată asupra fiecăruia”.

Împotriva patimii hulirii lui Dumnezeu, Cuviosul Nichita Stithatul ne recomandă apelarea la cuvântul lui Hristos, spunând: „Mergi înapoia mea, satano!”.(Matei 16, 23)

Cât despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, el mai face următoarele recomandări în vederea ieşirii de sub imperiul patimilor violente: „De vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare; iar trupului, hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de trebuinţă”.

Este de remarcat faptul că sufletul şi trupul sunt implicate împreună în eforturile ascetice, care trebuie duse sincronizat şi cu înţelepciune, fără exagerări şi extremisme. Oricum, ceea ce poate stinge iuţimea stârnită de ură este dragostea duhovnicească.

Smerenia se află şi ea printre virtuţile care pot feri de comiterea de violenţe. Alături de ea Avva Isaia pune ascultarea de Părinţi. Şi mai spune el: „Nu fi iubitor de ceartă, ca să nu locuiască în tine tot răul”.

Iar smerenia constă în „a se judeca întâi pe sine şi în a renunţa la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunoştinţă”.

Şi Părintele dă o serie de mărturii biblice prin care suntem învăţaţi să nu păstrăm răutatea faţă de aproape sau mânia faţă de el, neiertându-l. Fără să ierţi, notează părintele Dumitru Stăniloae, „nu eşti liber de stăpânirea unei patimi”, şi atunci îţi pierzi şi libertatea, pentru că Dumnezeu nu te poate face liber fără voia ta. Libertatea nu poate fi decât rezultat al relaţiei dintre oameni.

Într-o legătură strânsă cu smerenia este şi răbdarea. Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol recomandă răbdarea cu bărbăţie a încercărilor. Răbdarea nu este un act de slăbiciune, cum sunt tentaţi să creadă cei mai mulţi, ci, din contră, o manifestare de bărbăţie matură şi conştientă de valorile supreme.

La Sfântul Petru Damaschin aflăm această referinţă:

„Orice om, zice marele Vasile, are nevoie înainte de toate de răbdare, ca pământul de ploaie, ca să aşeze pe ea, cum zice Apostolul, temelia sau credinţa”.

Sigur că, până la urmă, omul se poate feri de patimile care conduc la violenţă, vieţuind în Duhul dumnezeiesc, lăsându-se luminat de El, căci „Duhul este lumină, viaţă şi pace”, şi cel ce se lasă luminat de El petrece la rândul lui „viaţă senină, cu pace”.

Într-un cuvânt, ceea ce se încearcă să se obţină prin combaterea şi anihilarea violenţei este pacea, pacea nu ca simplu armistiţiu, ci ca o stare dinamică de deschidere reciprocă spre trăire în armonia virtuţilor. Sfântul Grigorie de Nyssa dă această definiţie a păcii, în care el vede şi un leac pentru multe păcate: „Să înţelegem întâi ce este pacea. Ce este altceva decât împreunăsimţire iubitoare, îndreptată spre cel de aceeaşi fire? Dar atunci, ce este ceea ce se cugetă potrivnic păcii? Ura, mânia, iuţimea, pizma, pomenirea răului, făţărnicia, nenorocirea războiului. Vezi câtor boli le este leac un singur cuvânt? Căci pacea se împotriveşte la fel fiecărei boli din cele spuse şi face să înceteze răul prin venirea ei. Pentru că precum încetează boala când intră sănătatea, şi se mistuie întunericul când se arată lumina, aşa, când se iveşte pacea, se destramă toate patimile ce se nasc din starea potrivnică”.

Dar izvorul general al tuturor formelor de prevenire, de împotrivire, de veştejire a violenţei este dragostea, căci aşa cum arată Cuviosul Nichita Stithatul: „Cel ce are dragoste nu ştie să pizmuiască; nu e uşuratic, fălos şi pornit; nu se îngâmfă faţă de cineva; nu se poartă cu necuviinţă faţă de aproape; nu caută numai spre folosul său, ci şi spre al aproapelui; nu se mânie degrabă împotriva celor ce-l supără; nu ia în seamă dacă suferă vreodată vreun rău; nu se bucură de nedreptatea prietenilor, ci se bucură de adevărul dreptăţii lor; toate le rabdă câte vin asupra lui cu întristare; toate le crede din simplitate şi nerăutate; toate cele făgăduite nouă de Dumnezeu nădăjduieşte că le va lua; toate ispitele le rabdă, nerăsplătind răul cu rău; şi niciodată lucrătorul dragostei nu cade din dragostea aproapelui”.(1 Corinteni 13, 4-8).

Dar pentru a ajunge la dragostea despre care vorbeşte Cuviosul Nichita, e bine să începi prin a nu-l urî pe celălalt, prin a-ţi vedea mai întâi propriile păcate, a plânge pentru fratele tău şi a te ruga pentru el, într-un cuvânt, după Sfântul Isaac Sirul, de a te comporta aşa cum Hristos s-ar comporta: „Să nu urăşti pe păcătos. Căci toţi suntem vinovaţi. Şi dacă te mişti către el pentru Dumnezeu, plângi pentru el. Şi de ce-l urăşti pe el? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, ca să te asemeni cu Hristos, Care nu Se mânia împotriva păcătoşilor, ci Se ruga pentru ei”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte cam în acelaşi fel: „Să ne iubim, aşadar, unii pe alţii şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Căci iertarea greşalelor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproape”.

Dar nu ajunge numai să ajungi tu un practicant al dragostei curate, trebuie să faci tot ce poţi pentru ca şi cei de lângă tine să ajungă la aceeaşi măsură: „Deci e un rod al iubirii neprihănite şi potrivite cu bărbatul drept şi bun, a fi străin de vicleşug. Şi aşa zice legea că trebuie să fie cel ce slujeşte cu adevărat dreptăţii şi e îndrăgit de iubirea de fraţi, încât slava sa apare ca având slava aceasta nu numai pentru că refuză el însuşi să păgubească pe alţii, ci şi pentru că se face învăţător al celor din neamul său, sau al celor ce-i sunt apropiaţi în alt mod şi se bucură de faima legăturii cu el”.

În nici un moment al vieţii omul nu trebuie să creadă că depărtarea lui de faptele violente este definitivă. Este necesară o permanentă păstrare a trezviei, care curăţă mintea. Cel care o face nu se mai lasă abătut de zgomotele lumii acesteia, nu se mai clatină, deoarece sufletul lui e rănit de dragostea lui Hristos. Sunt păcate considerate mai mici şi mai neînsemnate cărora le cad pradă şi oameni mai avansaţi duhovniceşte: „Deci, uneori, apar şi în mintea celor buni mici greşeli, ca de pildă scurte înfurieri, porniri moderate spre mânie, supărări pe fraţi, dorinţa de slăviri deşarte şi alte asemenea patimi care obişnuiesc să se ivească şi în cei ce au viaţa cea mai fără pată şi cu adevărat curată”.

De aceea o recădere în păcate îi pândeşte şi pe cei mai îmbunătăţiţi, în măsura în care atenţia lor faţă de propria trăire şi vigilenţa faţă de ispite scade: „Deci cei ce s-au sfinţit lui Dumnezeu încă de aici, dacă vor să se aplece de la rugăciune, puţin câte puţin, spre cugetele pământeşti, care spurcă şi întunecă mintea, şi se vor învoi cu ele, vor vedea pe Dumnezeu îndepărtându-Se de la ei şi vor rămâne de batjocura vrăjmaşilor, adică a viclenilor draci”.

În creştinism, în viaţa duhovnicească, totul se joacă în sensul apropierii (până la unirea mistică) sau îndepărtării de Dumnezeu. În această opţiune omul este ajutat de Dumnezeu, dar, totodată, i se respectă libertatea voinţei şi responsabilitatea aferentă.

Desigur, suprema violenţă, resimţită de om ca atare în această viaţă, este moartea şi umbra ei care planează în fiecare clipă peste el. De aceea venirea lui Hristos a adus omului, printre altele, această mare bucurie a biruinţii asupra morţii: „Despre faptul că moartea a fost nimicită şi crucea a adus biruinţă asupra ei şi că ea nu mai are putere, ci e ea însăşi moartă cu adevărat, ne dă o dovadă şi un temei vădit de credinţă şi aceea că toţi ucenicii Lui au dispreţuit-o şi toţi pornesc spre ea şi nu se mai tem de ea, ci o calcă în picioare, ca moartă, prin semnul crucii”.

Hristos nu a biruit moartea numai pentru El, ci pentru toţi oamenii. Violenţa morţii rămâne de acum exterioară creştinului, care atunci când a dobândit o credinţă puternică şi duce o viaţă corectă o priveşte ca pe un simplu somn (întru fericită adormire), ca pe o trecere spre Domnul.

Dar Învierea lui Hristos nu numai că a arătat biruinţa Sa şi, prin El, a întregii umanităţi asupra morţii, dar a creat şi premize puternice pentru ieşirea din orice tip de violenţă: „desfrânatul să nu se mai desfrâneze, iar ucigaşul să nu mai ucidă, cel ce nedreptăţea să nu mai nedreptăţească şi cei lipsiţi de dreapta credinţă să se facă dreptcredincioşi”.

Crucea şi Învierea au schimbat atât de adânc firea umană povârnită spre păcat, smulgând patimile sufleteşti, încât:

„Desfrânaţii s-au făcut feciorelnici, ucigaşii n-au mai ţinut suliţele în mână, iar cei stăpâniţi de frică s-au îmbărbătat”.

Cel care îl poate apăra cel mai bine pe om atât de a comite, cât şi de a suporta fapte violente, este Însuşi Dumnezeu. Rugăciunea pentru duşmani are mare valoare din acest punct de vedere, deoarece „toceşte pornirea răzbunătoare” şi conduce de la „dreptatea firească” (a firii, naturală) la cea „nepărtinitoare”. Pentru aceasta, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, omul trebuie să fie bine îmbrăcat „în platoşa virtuţii”, care nu va fi străpunsă de „săgeţile ispitelor”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu